In ultimele clipe nu a fost singura, cred ca asta e tot ce conteaza. Nu o sa vorbesc despre viata ei. In momente de genul asta nu conteaza. A murit bunica mea. Nu stiu cat de mult am iubit-o. Cat de mult m-a iubit. Lucrurile astea nu se pot masura. Poate ca nu am stiut niciodata. O buna parte din copilarie mi-am petrecut-o acolo. Locul acela m-a marcat. A aparut si in romanul meu. E locul in care am inceput sa cresc. Nu stiu cate din amintirile legate de acel loc sunt reale si cate sunt plasmuiri ale imaginatiei mele. Dar stiu ca sunt frumoase. Pe bunicul aproape ca l-am uitat. I-am uitat chipul. S-a dus cand eram inca prea mic sa imi dau seama cat e de important. Si a ramas bunica. Au ramas clipe de nepretuit petrecute in compania ei. Nu m-a suparat niciodata. Nu stiu cum a fost cu altii. Poate nu am vrut sa stiu. Tot ce tin minte e ca mi-a oferit o copilarie pe masura. In felul ei simplist si uneori pierdut in timp, m-a invatat mai multe decat credeam…
Libertatea am inceput sa o iubesc acolo. La ea. Alergand descult prin iarba proaspat taiata. Jucand fotbal in fata casei pana tarziu in noapte. Intotdeauna mi-a fost teama sa dorm singur. Si mai ales in casa ei. Nu stiu de ce. Si intotdeauna a dormit cu mine. Nu am mai vizitat-o de cativa ani. Doi… trei… cine mai tine minte. A fost genul de om distant, pentru care dovezile de afectiune erau stinghere si reprezentau semne de slabiciune. Dar stiu ca m-a iubit. O vedeam in ochii ei. O simteam in dojenelile pe care mi le spunea cand faceam vreo tampenie. Stia ca nu are prea multe sa imi ofere. Era o femeie simpla, intr-un sat la fel de simplu. Dar niciodata nu mi-a refuzat nimic. Si m-a invatat sa iubesc viata in toata simplitatea ei. Mi-a spus ca nu ai nevoie de multe sa te simti implinit. Si avea dreptate…
Nu imi plac inmormantarile. Evit sa ma duc. Dar acum e altceva. Unul din ultimii piloni ai copilariei mele s-a stins. Si s-a dus intr-un loc mai bun. Sunt sigur ca unde e, se simte mai bine. Mult mai bine. Si ca cineva acolo sus are grija de ea. Daca ar fi dupa mine, sincer, nu m-as duce la inmormantare. Prea multa falsitate. Prea multa durere neplacuta. Prea multe hiene care de-abia asteapta sa fie ingropata ca sa ii imparta mica avere. Dar o fac pentru mine. Pentru mama mea. Stiu ca in momentele astea are nevoie de sprijin. Eu sunt norocos. Sotia mea e langa mine si ma tine in brate atunci cand obosesc. Cand am nevoie de un mic ragaz de odihna. Si undeva inauntrul meu simt ca asta e “the right thing to do”. Bunica si-a petrecut ultimele clipe alaturi de fiica ei. Si asta e tot ce conteaza…
S-a stins aseara… si totusi, credeam ca ingerii mor dimineata…


