Rest in Peace…

In ultimele clipe nu a fost singura, cred ca asta e tot ce conteaza. Nu o sa vorbesc despre viata ei. In momente de genul asta nu conteaza. A murit bunica mea. Nu stiu cat de mult am iubit-o. Cat de mult m-a iubit. Lucrurile astea nu se pot masura. Poate ca nu am stiut niciodata. O buna parte din copilarie mi-am petrecut-o acolo. Locul acela m-a marcat. A aparut si in romanul meu. E locul in care am inceput sa cresc. Nu stiu cate din amintirile legate de acel loc sunt reale si cate sunt plasmuiri ale imaginatiei mele. Dar stiu ca sunt frumoase. Pe bunicul aproape ca l-am uitat. I-am uitat chipul. S-a dus cand eram inca prea mic sa imi dau seama cat e de important. Si a ramas bunica. Au ramas clipe de nepretuit petrecute in compania ei. Nu m-a suparat niciodata. Nu stiu cum a fost cu altii. Poate nu am vrut sa stiu. Tot ce tin minte e ca mi-a oferit o copilarie pe masura. In felul ei simplist si uneori pierdut in timp, m-a invatat mai multe decat credeam…

Libertatea am inceput sa o iubesc acolo. La ea. Alergand descult prin iarba proaspat taiata. Jucand fotbal in fata casei pana tarziu in noapte. Intotdeauna mi-a fost teama sa dorm singur. Si mai ales in casa ei. Nu stiu de ce. Si intotdeauna a dormit cu mine. Nu am mai vizitat-o de cativa ani. Doi… trei… cine mai tine minte. A fost genul de om distant, pentru care dovezile de afectiune erau stinghere si reprezentau semne de slabiciune. Dar stiu ca m-a iubit. O vedeam in ochii ei. O simteam in dojenelile pe care mi le spunea cand faceam vreo tampenie. Stia ca nu are prea multe sa imi ofere. Era o femeie simpla, intr-un sat la fel de simplu. Dar niciodata nu mi-a refuzat nimic. Si m-a invatat sa iubesc viata in toata simplitatea ei. Mi-a spus ca nu ai nevoie de multe sa te simti implinit. Si avea dreptate…

Nu imi plac inmormantarile. Evit sa ma duc. Dar acum e altceva. Unul din ultimii piloni ai copilariei mele s-a stins. Si s-a dus intr-un loc mai bun. Sunt sigur ca unde e, se simte mai bine. Mult mai bine. Si ca cineva acolo sus are grija de ea. Daca ar fi dupa mine, sincer, nu m-as duce la inmormantare. Prea multa falsitate. Prea multa durere neplacuta. Prea multe hiene care de-abia asteapta sa fie ingropata ca sa ii imparta mica avere. Dar o fac pentru mine. Pentru mama mea. Stiu ca in momentele astea are nevoie de sprijin. Eu sunt norocos. Sotia mea e langa mine si ma tine in brate atunci cand obosesc. Cand am nevoie de un mic ragaz de odihna. Si undeva inauntrul meu simt ca asta e “the right thing to do”. Bunica si-a petrecut ultimele clipe alaturi de fiica ei. Si asta e tot ce conteaza…

S-a stins aseara… si totusi, credeam ca ingerii mor dimineata…

Despre primate si altele…

Vrem, nu vrem, apartinem primatelor. Cu un mod de gandire preistoric, suntem diferiti doar la “suprafata”. Nu, ma insel, suntem foarte diferiti. Dar in sensul involutiv al cuvantului. Locul meu de munca e unul dinamic. Peste 1000 de chipuri zilnic. Atatea chipuri, atatea povesti, atatea personalitati. Dar nu asta e remarcabil. Ci faptul ca nu trebuie sa stii foarte multe sa lucrezi acolo. Trebuie sa fii o primata exemplara. Reflexul lui Pavlov se aplica aici in cele mai culminante momente. Ai de apasat cateva butoane. Si atat. Nu iei decizii importante. Nu trebuie sa dezvolti planuri de dezvoltare culturala si/sau personala. Nu. Ai doua optiuni. Doua butoane. Unul e reprezentantul Raului, celalalt al Binelui. Apesi iar si iar pe butoane pana iti dai seama care e cel potrivit. Rutina peste rutina. Cei care vor sa se implice mai mult, sunt marginalizati. Nu avem nevoie de oameni cu initiative. Avem nevoie de niste primate micute care sa execute intocmai ordinele venite de la primatele-sef.

Aceeasi oameni, aceleasi tipuri comportamentale…

”Intelectualul ratat”. Tipul singur care bea o bere-doua inainte de servici si e capabil sa se jure “ca nu fura”. De obicei, e ratat. Si-a ratat cariera avuta inainte si vine aici ca sa se justifice. Berile consumate inainte de munca vin ca un panaceu universal al tuturor frustrarilor stranse in el de-a lungul timpului. Stie despre el ca ar putea mai mult. Ca ar putea sa fie liber. dar deja s-a obisnuit atat de mult cu starea actuala, incat orice schimbare i se pare ca presupune prea mult efort. Se ascunde printre oamenii de rand si isi gaseste justificare in impotenta lui spirituala. Ar putea sa isi depaseasca actuala conditie. Si stie asta. Dar prefera sa ramana acolo. Un alt anonim…

“Adolescentul imatur”. Manat de dorinta de a avea bani, nu ia nimic in serios. Pentru el, toata aceasta activitate se reduce la apropuri sexuale adresate colegelor de varsta lui. A renuntat la facultate dupa primul an, ca ii era mult prea greu. E genul de om care renunta la orice presupune efort. E usuratic din punct de vedere moral. Pentru el conteaza doar tipele pe care o sa le impresioneze in club sambata noaptea. Munceste o luna intreaga sa aiba suficienti bani patru weekend-uri. Atat stie el. Bani de tigari si distractii. Nu are planuri de viitor si nici nu e curios sa isi faca vreunul. Isi ignora parintii, isi petrece timpul liber pe calculator, jucandu-se, vizitand site-uri matrimoniale sau masturbandu-se in fata ultimului film iesit de pe site-urile “pentru adulti”. Realitatea i se pare o prostie. Dar nici nu e dornic sa o schimbe. Asa ca isi dezvolta propria realitate. Un inceput timid de schizofrenie…

“Femeia refulata”. Glasul ei se aude in mijlocul “adunarilor femeiesti”. E cea care face glume porcoase in spatele carora isi ascunde frustrarile sexuale. Prefera sa isi infiereze sotul in fata celorlalte colege decat sa incerce sa isi repare casnicia. O vei auzi tot timpul injurand de mama focului. E cea mai vulgara persoana dintr-un colectiv. Iti va spune despre ce pozitii sexuale ar vrea sa incerce, despre cat e de nesatisfacuta. Ti se va destainui ca unui prieten. De fapt, si-ar trage-o cu tine, dar nu e destul de puternica sa iasa din cercul vicios in care a intrat. Flirteaza cu nerusinare cu unii colegi. In mintea ei gaseste o justificare puerila. Sotul nu are de unde sa stie. Si nu e nimic rau in a flirta putin cu colegii. Nu. Doar ca nici bine nu e. Flirturile ei ascund de fapt plictiseala. Rutina pe care nu o poate invinge. Incearca marea cu degetul. Nu e corect nici fata de ea nici fata de tampitul care o asteapta acasa. Dar nu are curaj sa ia o decizie care sa o scoata din lumea aia. Din caminul mizerabil in care si-a asternut traiul. Jocurile sexuale ascund frustrari adanci. Si flirtul e un joc. Un fel de: “uite ce as vrea eu sa fac, dar nu am destul curaj sa fac”. Jocul ar trebui sa fie ceva nevinovat…

Poate ca ar trebui sa imi schimb locul de munca. Poate nu. Oamenii sunt superbi. Superbi in tampeniile pe care le fac. In lectiile pe care le poti invata. Daca am trai intr-o lume perfecta, am fi mai aproape de perfectiune. Am invata din greselile celorlalti si am evolua. Dar din pacate, multi dintre noi suntem (inca) primate. Si cand te gandesti ca primatele sunt monogame…

Gazeta de duminica…

Mai nou, am descoperit despre mine ca imi plac frazele alambicate. Putin patrunse sau in suc propriu. Despre ea pot sa spun ca o iubesc mai mult decat e omeneste posibil. Da. Iubirea e ceva mai mult decat uman. Cred ca e o treapta de a deveni inger. Nu stiu, s-ar putea sa ma insel. Dar iubind, ierti. Iertand, te apropii de perfectiune. Vorbeam ieri despre morbul criminal din fiecare din noi. Imi tot repeta ca sunt pera bun sa fiu criminal. Uneori imi ucid somnul. Inca din fasa. Doar sa imi mai petrec cateva clipe in plus cu ea. Azi-dimineata m-am trezit cu mult inaintea ei. Nu am avut curaj sa ma ridic din pat de teama sa nu o trezesc. Ii iubesc somnul. Poate ca ma viseaza…

Despre nebunie si visari nu s-a mai scris. Nici despre mine. Cuvintele roiesc in jurul meu si ma provoaca la dans. Inca nu stiu sa dansez. Sunt stangaci si le las pe ele sa ma conduca. O redescopar mai frumoasa cu fiecare fraza pe care i-o dedic. E clar. Mai scriitor de atat nu se poate. Si totusi, parca ieri noapte mi-a sarutat genele si m-a redefinit. Nu imi e clar inca daca e mai mult parte din mine sau daca sunt mai mult parte din ea. Poate ca nici nu trebuie sa stiu. Altfel apusurile ar fi mai neplacute. Si daca stau sa ma gandesc mai bine, parca sarutul ei e de fiecare data altul…

Mi-e o pofta nebuna sa ii descriu visarea. Poate necuvintele lui Nichita mi-ar fi servit mai bine in trecut. Dar acum le am pe ale mele. Simt ca iubirea ei e originala. Si simt fiecare silaba ca pe o noua provocare. Despre culoarea cuvintelor nu am scris niciodata. Pentru ca sunt fericit. Respir prin ea mai mult decat e normal. Si imi place. Imi place fiecare vibratie a ochilor ei atunci cand ma priveste. Despre noi pot spune ca suntem visatori. Ne visam visele impreuna si ne aliniem noptile la unison. Nu pot inca sa imi dau seama daca e coincidenta. Nu cred in intamplari la fel cum nici ele nu cred in mine. Doar ea…

Mi-e sete de ea in fiecare clipa si imi promit ca data viitoare sa o sorb cu nesat. Incerc sa ii absorb fiecare mangaiere. Ma pierd printre degetele ei si ma scurg in ea. Cu fiecare rasuflare e mai aproape de mine. Si rasuflarile ii sunt tot mai dese. Mi-e mintea creata uneori, la fel ca parul care imi cade tot mai des pe umeri. Si o las sa ma imbalsemeze cu tacerea ei. Da. Asta e iubire…

“Daca ai avea de ales, sa mori sau sa-ti cobori cuvintele in pamant, in locul tau, sa fie mancate de viermi, sterse, uitate, iar tu sa ramai deasupra, traind vesnic, ce ai face?”

Cristian Tudor Popescu - Libertatea urii

Ultra-scurte…

Oameni plini de prejudecati, manati de spiritul de turma, adunati intr-o dimineata calduroasa de august. Raportat la parerea celorlalti, traiul devine efemer si lipsit de sens. Cand iti construiesti viata in jurul a ce cred ceilalti despre tine, e clar ca ai o deviatie de comportament menita sa iti intretina bula de superficialitate in care te-ai inconjurat. E tot mai la moda sa fii neinteles. Sa fii un paria. Ca rezultat, noile curente “literar-artistice” ale unor pusti inca minori care isi ucid iubitele la fel de minore ca ei. O mica societate de criminali in serie. Isi ucid iubitele. Isi ucid visele. Isi ucid viata. Ne confruntam cu un nou val de psihoze comportamentale. Instinctul criminal din fiecare din noi iasa din ce in ce mai puternic la suprafata, pe fondul unor implozii mass-media de “cruditati” servite la ora 5. Nu stiu si nici nu cred ca am dreptul sa blamez media. Atata timp cat nu schimbam canalul, suntem la fel de vinovati. Jurnalistii se scuza ca asta e ceea ce publicul cere. Rolul educativ al mass-media “e sublim, dar lipseste cu desavarsire”…

In Romania e greu sa fii original. Vii cu o idee inovativa si in cel mult o luna, observi cum, ca niste ciuperci dupa ploaie, apar variatii de la ideea ta. Prin navigarile via Internet, am descoperit un site dragutz, cu o idee originala, care ironiza “pitzipoancele” si o facea cu gust. Se vedea ca cei care au initiat site-ul nu sunt niste ageamii in ale scrisului. Dupa o perioada relativ scurta de la aparitie, site-ul are mult prea multe copii ieftine. Nu-i asa ca e “misto” sa copiezi? Cu mult mai vulgare decat proiectul initial, copiile nu fac decat sa ridice la rang de arta vulgarizarea unor idei originale. E frumos? Dar, vorba aia, noi suntem romani…

Publicitatea negativa e tot publicitate. Cu un impact mult mai mare asupra publicului. E chestia cu “fructul interzis”. Marul din Rai era doar un alt mar. Eva putea sa manance oricare alt mar. Dar doar unul era interzis. La fel ca instinctul animalic de supravietuire, instinctul de a gusta fructele interzise ne guverneaza existenta. Cele 10 porunci sunt incalcate doar pentru ca incep cu formularea “Sa nu”. Un mod prea simplist de abordare? Posibil. Sau poate ca refuz sa caut o explicatie complicata unor lucruri atat de simple. Edicte elaborate de oameni cu mult mai intelepti ca mine care au o rezolvare mult prea simpla. Noua nu ne plac lucrurile simple. Pentru ca ne fac sa descoperim despre noi lucruri care nu ne plac. Si daca rezolvarea problemelor e una simpla, cum mai ne putem justirfica lipsa de atitudine? Mda…

Cred ca asa ceva as fi scris daca as fi fost un om serios. Dar sunt doar un visator. Si cred ca iar am citit prea multe stiri in dimineata asta. Sau o fi de vina caldura?…

Cele bune,

Spune-mi despre noi…

Diminetile-ti pline de naivitate imi traseaza curbilinii prin ochiul cu care te privesc. M-ai invatat sa nu imi mai pese de toamna. Cu toate ca uneori, prins intre tine si lumea ta, ma pierd in culori desenate pe un tapet la fel de luminos ca ziua in care am facut prima data dragoste. Stii despre mine ca sunt al tau. Niciodata nu ne-am intrebat de ce ne surprind noptile imbratisati pana peste poate, nici in care din lumi ne-am intalnit, nici in care dimineti te-am vazut atat de frumoasa. Conteaza?…

M-ascund in tine in fiecare noapte. Sa ma feresti de mine. Sa ma alungi din realitate pentru a ma regasi in lumea dintre lumi. Uneori imi pare ca rasaritul imi zambeste. Da. Cand ma trezesc si te simt lipita de mine. Nu o sa ne ajunga lumea niciodata. Suntem mult prea liberi si mult prea visatori. Te visez cum imi ingrijesti visele. E poate doar o alta realitate. Sau poate ca e realitatea noastra. Nu vreau sa ma mai trezesc decat daca ma trezesc langa tine. Sa imi umbli dezgolita prin minte. Sa te prind in brate si sa iti mangai pleoapele. Cu pleoapele mele. Furtuni de oameni scapati din lumea lor. Uragane de idei care vin de-a valma peste noi. O lacrima varsata in miez de noapte transformata intr-un vers. Stingher…

Am incercat sa iti decriptez zambetul si mi-am dat seama ca e la fel de sincer ca imbratisarile tale. Si ma dezarmeaza de fiecare data. Mi-ai transformat noptile in soapte. Soapte intretaiate cu lumina de la felinarul ce ne inunda intunericul in fiecare seara. Vrei sa fugim in lume sa nu mai stie nimeni nimic de noi? Da. Vrei. Sa fugi in lumea mea. Sa ma alinti atunci cand iti spun ca nebunia e un fel de a fi. Sa ma certi cand vezi ca devin prea realist. Sa ma inunzi cu iubirea ta cand simti ca ma intristez. Sa-mi asculti dizertatiile despre oameni si omenire. Nu-i asa ca ma iubesti?…